Un drum de 20 de kilometri, jumatate pietruit, jumatate asfaltat separa satul Mosuni, cu oameni impartiti in doua natii, de Targu Mures. Alti 2,5 kilometri de drum prafuit de tara, care coteste la stanga, plin cu gropi adanci de 10 cm, fac ca accesul in sat sa fie dificil. Uitat intre doua dealuri, satul Mosuni aduna doar cateva zeci de familii, cat sa le numeri pe degetele de la o mana. “Tri” sferturi, cum zic mosunenii, sunt unguri, restul romani, insa si unii si altii au invatat sa se inteleaga pe ambele limbi. Pe ulita de langa sat, la numarul 7, sta vaduva Viorica, gata oricand de oaspeti fericiti sa-i calce pragul. Are curte mare, grajd, porumbar, fantana, iar gainile poarta nume special alese, cei doi porci impart acelasi grajd, iar cainii, unul alb cu negru si altul alb cu bej, parca nascuti de aceeasi catea, isi impart echitabil curtea. Vasile este unul din cei doi cocosi. Este cel de seama, cu creasta cea mai mare din sat. E sef peste Grigore, ajutorul sau intr-ale gainilor, si peste cele 20 de surate. Nu-i pasa de nasul cainelui care se odihneste langa boabele aruncate de tanti Viorica pe caldaram, ciugule din ele mai-mai sa-l deranjeze din somn pe Grivei, cel mai obosit caine. Gainile, unele motate, altele cu pantaloni evazati, se tin una dupa cealalta de parca ar iesi din schimbul doi de la fabrica. Tanti Viorica le starneste imediat interesul si le rupe din lumea lor, cea a ciugulitului, cu un zgomot simplu iscat de boabele de grau aruncate in paharul de plastic. Toate cele 20, urmate de cei doi cocosi, se avanta, parca hipnotizate, catre stapana lor.

Iarna, Mosuniul este rupt din poveste, iar vara, curtea Vioricai este cel mai bun loc pentru bronz. Pe timp de iarna, dealurile invecinate se umplu de zapada, iar accesul in sat devine aproape imposibil. Caii si carutele salveaza aparantele, iar dezghetul ii ajuta din nou pe mosuneni sa ajunga la oras. Chiar daca sunt obisnuiti cu masinile scumpe de la Bucuresti care le trec prin sat, in cautare de mantuire la biserica slujitorului lui Dumnezeu, Sf. Sa parintele Cristian Pomohaci, strainii sunt studiati cu atentie de sateni. Despre Sf. Biserica Sf. Nicolae puteti afla mai multe aici: www.lamosuni.ro sau pe pagina parintelui Pomohaci, pe Facebook: www.facebook.com/cristian.pomohaci

Ziua le incepe cu obisnuita rugaciune, iar timpul, prea lung pentru unii dintre ei, se imparte intre curatenie, prasit, stransul cartofilor sau al cucuruzului si intre toiul de la carciuma si lectiile de tesut. Au televizor, insa lumea din cutia moderna primita cadou de la neamurile de la oras este departe, doar in carti si revistele de la benzinarie. Le place muzica populara la mosuneni, mai ales ca preotul din sat este cunoscut peste tot, si in Canada sau America, pentru cat de frumos canta. Femeile poarta batic si aproape nu ies din vorba barbatului cu mainile crapate de camp. Chiar daca e 2009, satul Mosuni poarta amprenta anilor 1800-1900, fara apa curenta, fara canalizare, ci doar cu curentul electric prea scump pentru suma inscrisa pe talonul de pensie pe care putini stiu sa-l citeasca. Este locul in care timpul sta in loc, oamenii isi traiesc viata cu modestie, departe de haosul orasului si locul unde sunt mai aproape de Dumnezeu.