Excursie de Bucuresti

Va place sa descoperiti Bucurestiul?

Atunci trebuie sa va alaturati Asociatiei “Bucurestiul meu drag” care organizeaza o noua excursia foto “Buzesti – Grivitei”. De data aceasta, fotografii vor imortaliza zona Buzesti-Grivitei si Palatul Stirbei.

Sunteti asteptati, cu aparatul foto, sambata, la ora 13.00, la statia de metrou Gara de Nord, afara, in fata hotelului Ibis (fost Nord). Traseu: Calea Grivitei, Str. Buzesti, Str. Occidentului, Str. Sfintii Voievozi, Str. I Hasdeu, Str. Berzei, Str. Mircea Vulcanescu, Str. Popa Tatu, Str. I Hasdeu, Calea Grivitei, Palatul Stirbei, Str. Budisteanu, Str. Luterana, Str. Brezoianu, Bd. Regina Elisabeta, KFC.

Detalii pe siteul www.orasul.ro

Hotarare

De ceva  vreme, mai bine spus de cateva luni, am impuiat capul catorva colegi si prieteni cu indoiala mea e a mai ramane in presa. M-am tot plans ca ma simt plafonata, ca nu mai e ca pe vremuri, ca mi-e dor de politic si de vechii colegi, dar nu am catadicsit nici o secunda sa ma gandesc ce altceva as putea face. Stiam doar ca vreau mai mult, ca pot mai mult. Apoi am inceput sa gandesc ca cei de la FMI, adica in procente. Incercam sa aflu cat % mai vreau si cat % nu mai vreau sa fac parte din breasla jurnalistilor. Si cu cat evenimentele nefericite ale ziarului Compact se derulau, cu atat procentul de “NU” crestea. E ca la alegeri, cu cat politicianul promite mai mult, cu atat nu il crezi, iar cand ajunge sa ocupe o functie in care uita de promisiuni, votantul regreta amarnic ca a pus stampila pe numele mincinosului. Asa si eu.

Acum, in favoarea jurnalismului au mai ramas cateva procente, poate prea putine pentru a schimba situatia. De un singur lucru sunt sigura. Voi face presa de placere, asa cum cred eu, pe acest blog si pe un alt site despre care va voi povesti la vremea potrivita. Daca lucrurile in mass media romaneasca vor cunoaste o schimbare in bine, putinele procente din favoarea jurnalismului s-ar putea inmulti. Pana atunci, instinctul de a ma tine conectata la evenimente ramane viu. Iar jobul pe care il voi avea in viitor, cu siguranta nu va fi intr-un trust de presa.

Prea de dimineata

In dimineata aceasta m-am sculat cu chef de scris. Dar, ca de obicei, am zis sa-mi clatesc ochii prin presa romaneasca, fie ea de scandal. Nu! Nu ma intereseaza ce face Mihaela Radulescu sau ce vorbe de duh a mai scos nu stiu ce pipita din dorinta de afirmare. Ma interesau stirile obiective, neutre, la obiect, asa cum le scriu britanicii si le-am invatat eu la scoala. Insa n-am gasit mare lucru. Am aflat din ziare ca o ministreasa si-a pierdut buretelul de la sutien, ca presedintele Camerei Deputatilor nu are decat un maiou, negru, ca Basescu e “optimist” in ceea ce priveste criza. Sau cine cu cine, ma intelegeti, a incercat marea cu degetul.

Este dimineata si toata lumea stie ca jurnalistul se scoala tarziu. Insa politicienii se mai trezesc vreodata? Sau pentru ei este vesnic dimineata, prea devreme?

De ce “de criza”?

Am decis sa explic, celor care ma citesc, de ce sunt jurnalist de criza. Pe scurt, fara floricele, si cu promisiunea ca voi mai scrie despre caderea unui trust de presa elvetian.

De criza pentru ca sunt printre primii jurnalisti care si-au pierdut jobul, printre primii si poate ultimii ziaristi care au primit salarii compensatorii in schimbul libertatii. O libertate conditionata de demisie si de necesitatea trustului de a face economie.

O colega imi spunea. Lasa Ale. E mai bine asa. Tii minte la revolutie? Aia care au ramas primii fara job, si-au facut butic, si apoi magazin. Acum au fabrici sau multi bani. Asa si noi. Ne lansam online, cucerim blogosfera, ne dam cu parerea in eter si ne dezvoltam portaluri in defavoarea celor care mai alearga pentru stirile platite de moguli. Nu mint spunand ca nu mi-e dor de ziar, de presa, de colegi, de febra evenimentelor, insa nu mi-e dor de uscaciunile din padure. Astfel, am decis ca sunt jurnalist de criza, in sensul bun al cuvantului.

O margine de lume

Un drum de 20 de kilometri, jumatate pietruit, jumatate asfaltat separa satul Mosuni, cu oameni impartiti in doua natii, de Targu Mures. Alti 2,5 kilometri de drum prafuit de tara, care coteste la stanga, plin cu gropi adanci de 10 cm, fac ca accesul in sat sa fie dificil. Uitat intre doua dealuri, satul Mosuni aduna doar cateva zeci de familii, cat sa le numeri pe degetele de la o mana. “Tri” sferturi, cum zic mosunenii, sunt unguri, restul romani, insa si unii si altii au invatat sa se inteleaga pe ambele limbi. Pe ulita de langa sat, la numarul 7, sta vaduva Viorica, gata oricand de oaspeti fericiti sa-i calce pragul. Are curte mare, grajd, porumbar, fantana, iar gainile poarta nume special alese, cei doi porci impart acelasi grajd, iar cainii, unul alb cu negru si altul alb cu bej, parca nascuti de aceeasi catea, isi impart echitabil curtea. Vasile este unul din cei doi cocosi. Este cel de seama, cu creasta cea mai mare din sat. E sef peste Grigore, ajutorul sau intr-ale gainilor, si peste cele 20 de surate. Nu-i pasa de nasul cainelui care se odihneste langa boabele aruncate de tanti Viorica pe caldaram, ciugule din ele mai-mai sa-l deranjeze din somn pe Grivei, cel mai obosit caine. Gainile, unele motate, altele cu pantaloni evazati, se tin una dupa cealalta de parca ar iesi din schimbul doi de la fabrica. Tanti Viorica le starneste imediat interesul si le rupe din lumea lor, cea a ciugulitului, cu un zgomot simplu iscat de boabele de grau aruncate in paharul de plastic. Toate cele 20, urmate de cei doi cocosi, se avanta, parca hipnotizate, catre stapana lor.

Iarna, Mosuniul este rupt din poveste, iar vara, curtea Vioricai este cel mai bun loc pentru bronz. Pe timp de iarna, dealurile invecinate se umplu de zapada, iar accesul in sat devine aproape imposibil. Caii si carutele salveaza aparantele, iar dezghetul ii ajuta din nou pe mosuneni sa ajunga la oras. Chiar daca sunt obisnuiti cu masinile scumpe de la Bucuresti care le trec prin sat, in cautare de mantuire la biserica preotului Cristian Pomohaci, strainii sunt studiati cu atentie de sateni.

Ziua le incepe cu obisnuita rugaciune, iar timpul, prea lung pentru unii dintre ei, se imparte intre curatenie, prasit, stransul cartofilor sau al cucuruzului si intre toiul de la carciuma si lectiile de tesut. Au televizor, insa lumea din cutia moderna primita cadou de la neamurile de la oras este departe, doar in carti si revistele de la benzinarie. Le place muzica populara la mosuneni, mai ales ca preotul din sat este cunoscut peste tot, si in Canada sau America, pentru cat de frumos canta. Femeile poarta batic si aproape nu ies din vorba barbatului cu mainile crapate de camp. Chiar daca e 2009, satul Mosuni poarta amprenta anilor 1800-1900, fara apa curenta, fara canalizare, ci doar cu curentul electric prea scump pentru suma inscrisa pe talonul de pensie pe care putini stiu sa-l citeasca. Este locul in care timpul sta in loc, oamenii isi traiesc viata cu modestie, departe de haosul orasului si locul unde sunt mai aproape de Dumnezeu.